- Mihaela Apetrei, Senior Manager Headline -
La opt ani de experienţă în PR, lumea încă mă mai întreabă cum am ajuns aici, cum am ajuns să fac meseria asta, de ce. Mai mult, cei care aud că am fost jurnalist tot cam pe-atît, sînt peste măsură de miraţi şi vor să ştie cum s-a petrecut schimbarea.
În cazul meu, trecerea a fost destul de empirică, potrivită vremurilor pe care le traversam, cînd mulţi habar nu aveau ce înseamnă domeniul ăsta. Am început aproape fără să vreau atunci cînd, jurnalist fiind, unii dintre cunoscuţii şi prietenii mei îmi cereau ajutorul pentru cîte un comunicat de presă sau un interviu, atît în ceea ce priveşte forma şi fondul, dar şi promovarea. Şi mi-am spus: ok, de ce nu? Hai să facem din asta un profit. Aşa s-a născut Headline. Numai că, interesant, cînd oamenii au înţeles că trebuie să plătească pentru asta, lucrurile s-au schimbat radical :). Nu înţelegeau de ce acest “ajutor” trebuie remunerat, adică scrii acolo, un text, şi vrei bani pentru asta – practic acest tip de expertiză nu era recunoscut. Dar am perseverat, şi astăzi avem deja 8 ani în piaţa românească a relaţiilor publice.
Acum, însă, jurnaliştii care aleg să devină PR-işti o pot face mult mai structurat, pot construi pas cu pas pentru această carieră. Lucrînd ca jurnalist, înţelegi unul dintre lucrurile cel mai greu de asimilat din exterior: faptul că nu orice pare important într-o companie, într-un partid, într-o instituţie, este important şi pentru public, deci are şanse să devină o ştire. Valoarea de ştire a unei simple informaţii este, practic, cel mai dificil lucru de detectat pentru un PR-ist netrecut prin furcile caudine ale redacţiei. Din acest punct de vedere, jurnalistul va fi un specialist PR foarte eficient, care înţelege ce, cînd, cum trebuie să livreze către presă.
Apoi, munca dintr-o redacţie este grea… mereu sub presiunea unui deadline, mereu cu stresul că altcineva va avea ştirea exclusivă pe care ţi-o doreşti, mereu cu gîndul că informaţii importante vor fi aflate de publicaţia sau postul tv competitor. Trebuie să te mişti repede, să reacţionezi rapid, să fii conectat şi să ai mai multe surse care să te ferească de o eventuală intoxicare. Cine a lucrat în aceste condiţii, se va descurca în aproape orice job. La training-urile media pe care le derulez, văd corporatişti uimiţi de această faţă a muncii jurnalistului şi mă bucur cînd devin dispuşi să trateze breasla cu mai multă toleranţă.
Al treilea motiv pentru care un jurnalist ar putea fi poate tentat să treacă în munca de consultanţă este diferenţa de tratament. Cu toţii ne cam ferim să spunem că ziariştii (mă refer la cei de teren, reporterii care sînt prima mînă în culesul ştirilor) sînt destul de prost trataţi de mulţi dintre cei cu care vin în contact. Am văzut şi am trăit situaţii de rele tratamente, în care îţi faci meseria pe terenuri cu totul ostile, alături de oameni care te dispreţuiesc doar pentru că aşa e moda, care te ironizează, te hărţuiesc sau te jignesc fără să aibă vreun motiv anume sau fără să ai ceva de împărţit cu ei. Asemenea cazuri nu sînt majoritare, însă există, şi sînt suficient de frecvente pentru a face din meseria de jurnalist una cu un grad sporit de stres. Trecerea spre consultanţă aduce cu sine un alt statut: clienţii pe care îi consiliezi îţi acordă încrederea lor, relaţiile sînt unele de afaceri, interacţiunea este politicoasă şi de pe picior de egalitate, iar beneficiile reciproce, cu condiţia să îţi demonstrezi valoarea în job-ul pentru care ai fost angajat.
Totuşi, există cîteva minusuri de care jurnalistul trebuie să ţină cont în această tranziţie:
- Viteza cu care era obişnuit să lucreze generează o anumită superficialitate în tratarea subiectului, lucru de netolerat în munca de consultanţă. Dacă nu înţelegi business-ul clientului, dacă oferi informaţii eronate sau îl citezi cu lucruri pe care nu le-a spus, vei semna finalul unei colaborări care înseamnă job-ul tău. Şi în jurnalism ar trebui să fie la fel, dar nu este. Încă văd situaţii în care eu sau clienţii mei sîntem citaţi cu vorbe pe care nu le-am rostit niciodată, sau în care informaţiile oferite sînt departe de realitate - şi toate astea, fără nici o consecinţă ulterioară.
-Familiari tatea cu care interacţionezi în breaslă nu-şi mai găseşte locul în interacţiunea cu clientul - chiar dacă îţi faci prieteni printre clienţi (şi această situaţie este destul de frecventă), trebuie să nu renunţi niciodată la o anumită reverenţă de business şi la politeţea pe care o datorezi celui pe care îl consiliezi. Din păcate, există printre foştii colegi cu care mă mai intersectez cîteodată, unii care au rămas cu aceleaşi reflexe de familiaritate în limbaj sau în comportament, nepotrivite în anumite contexte.
- Rigurozitatea pentru detalii şi grija faţă de interesele clientului, plus o anumită diplomaţie în interacţiunea cu publicurile sale, inclusiv foştii colegi jurnalişti :). După o muncă dură, acestea sînt, de multe ori, lucruri care trebuie învăţate. Nu toţi jurnaliştii sînt în situaţia de a asimila o nouă atitudine, unii trec prin această transformare foarte firesc, unii vin pregătiţi, dar toţi ar trebui să aibă în vedere că acest stil de lucru cu clientul este singurul funcţional în activitatea de consultanţă, una dintre cele mai delicate şi mai pretenţioase meserii.
Cu alte cuvinte, tentaţia celeilalte baricade poate să vină sau nu. Pentru cei care o încearcă, un sfat bun ar fi să înţeleagă mai întîi ce presupune munca de consilier PR. Am văzut jurnalişti care au ajuns consultanţi întrebîndu-se ce o mai fi şi gogoriţa asta, pe cine trebuie să consulţi şi ce trebuie oare să-i spui. Atunci cînd te tentează să vezi „cum e de cealaltă parte”, este bine să faci lucrul ăsta nu ca pe un capriciu de moment sau ca pe un moft, ci doar dacă eşti convins că ai ceva de oferit, că poţi obţine rezultate şi că cel pe care îl consiliezi va avea beneficii reale din colaborarea cu tine.
Articol aparut pe iqads.ro.
Etichete: In PRactica, jurnalist, Mihaela Apetrei, PR-ist, presa
